Editorial

Am iniţiat proiectul RevArh în vederea oferirii unor date utile, într-un format accesibil, schematizat, simplu. Informaţiile pe care ne-am propus să le oferim publicului fac referire atât la elemente de cultură generală în domeniul Arhitecturii sau al Artelor plastice, cât la evenimente menite să antreneze studenţii în activităţi extracurriculare.
Noi, membrii Redacţiei, ne-am dorit să simplificăm traseul studentului până la informaţia care îi este necesară în procesul educativ, punându-i la dispoziţie o serie de articole care să sintetizeze esenţialul cunoştinţelor care îi sunt cerute, alături de posibilitatea de a ajunge mai uşor la surse generale de documentaţie. Am propus realizarea unei baze de date online care să permită accesarea proiectelor remarcabile din anii anteriori în vederea îmbunătăţirii stilului de lucru în cadrul orelor de Proiectare din Fa-cultate. Toate informaţiile referitoare la Revista Nomad sunt accesibile pe internet la adresa www.RevArh.com pe care vă invităm să o accesaţi în vederea documentării, sau pentru a ne oferi un feedback prin comentarii sau prin intermediul sondajelor.
Una dintre situaţiile nefavorabile cu care se confruntă Facultatea de Arhitectură  “G. M.
Cantacuzino” din Iaşi este pasivitatea sutdentilor, lipsa de implicare în activităţile propuse de profesori, lipsa de feedback în ceea ce priveşte aceste activităţi. Elementele acestea conduc la formarea unui mediu căruia îi lipseşte competitivitatea, adică unul dintre ingredientele principale în vederea obţinerii unui nivel de performanţă ridicat. Revista Nomad îşi conturează scopul pornind de la aceste lipsuri. Cu toţii ne dorim un mediu de lucru care să ne permită asimilarea unor cunoştinţe necesare în vederea maturizării ca arhitecţi; unii dintre noi ne dorim însă să putem ridica meseria de arhitect la nivelul de artă care i se cuvine, iar pentru aceasta ne dorim un mediu de lucru care să ne solicite latura imaginativă, creativă, culturală.
Această scrisoare din partea Redacţiei vă invită să participaţi la realizarea paşilor către schimbare, către evoluţie. Drumul către desăvârşire nu se termină niciodată, însă cu fiecare pas eşti mai aproape de a deveni ceea ce ţi-ai propus. Cunoaşte, experimentează, creează. Nu te opri niciodată din mers. Fii Nomad.

CONCURS

„Dacă vrei să fii creativ, du-te acolo unde te poartă întrebările tale.”
Louis D’Amour

De cele mai multe ori stăm si observam lumea din jur, delimitam direcţiile majore pe care aceasta le indică pentru ca mai apoi să alegem soluţia optimă pentru noi. Ţine de capacitatea fiecăruia de a se privi în oglindă şi a spune care sunt scăpările sau aspectele în care poate întreprinde îmbunătăţiri. Nu este vorba de urmărirea unui tipar, ci doar de conştientizarea a ceea ce este optim pentru dezvoltarea fiecăruia ca şi individ pe calea aleasă de el.
Ceea ce a pornit totul a fost sugestia din cartea „O idee genială” de Jack Foster. Un prieten de-al scriitorului locuia in L.A. la 10 mile distanţă de biroul său luând un drum direct. Însa el nu făcea niciodată acest lucru; timp de nouă ani, in fiecare dimineaţă alegea un alt traseu ce îl purta prin cartierele cele mai îndepărtate sau pe străduţele cele mai înghesuite. Rezultatul acestui experiment a fost mai mult unul interior, aşa cum recunoaşte si personajul povestirii, el reuşind sa vadă mai multe cartiere din L.A. decât văd alţii intr-o viaţa. Acum încearcă şi răspunde la întrebarea cu ce eşti tu mai câstigat decât omul de mai sus? El alege noutatea in timp ce tu alegi acelaşi lucru in detrimentul necunoscutului.
Sper ca acest individ să fie pentru plimbările tale ca Henry Ford pentru automobil sau ca Thomas Edison pentru bec. Ca orice reformă, a schimba plimbările in adevărate experienţe iniţiatice cu lumea înconjurătoare ţine doar de alegerea pe care o facem, de conştientizarea nevoii de schimbare a vieţii pe care o trăim. Ce rost au lucrurile de mai sus? Urmează să vă fac o invitaţie la o plimbare. Însă schimbarea trebuie făcută în modul în care vedeţi acea plimbare. Pentru ca atunci când veţi merge pe o stradă să nu fie una oarecare, iar clădirea pe care tocmai aţi lăsat-o în urmă să nu fie una gri, ştearsă şi neinteresantă. În spatele lucrurilor aparent simple stau poveşti interesante, poveşti nespuse de plăcile comemorative, monumente sau chiar clădirile în sine.
Ca să facem lucrurile interesante vă propun să găsiţi un loc, monument sau placă comemorativă. Dorinţa de schimbare sper sa fie făcută ca un feed-back permanent cu sinele, o unealtă de preţ în aflarea adevărului, un sine qua non al micului meu joc.

 

Participanţii vor   localiza elementul din imaginea de mai jos. Premiul va reveni primului participant care va indica  locaţia acestuia trimiţand  la adresa de  e-mail a redacţiei  – redactie.arhi@gmail.com – aceste date
insoţite de nume, număr de telefon.

 

de Stanciu Răzvan

Istoria Iaşiului – Biserica “Sf. Nicolae Domnesc”

‘’Toată podoaba acestui oraş este mulţimea bisericilor, care ating numărul de 60, cât şi şapte mânăstiri mai vestite, pe lângă cele ce se văd în afară oraşului [...].’’
Paul Beke
Biserica “Sf. Nicolae Domnesc” este construită între 1 iunie 1491 şi 10 august 1492 de Ştefan cel Mare şi refăcută la sfârşitul secolului al XIX-lea (între 1884 – 1904) de arhitectul francez André  Lecomte de Nouy fiind cel mai vechi edificiu religios din Iaşi.
Biserica a mai purtat denumirea de “Biserica Curţii”, “Catedrala încoronării voievodale”, ”Biserica Domnească‘’ acest lucru datorându-se situării în imediată vecinătate a vechii Curţi domneşti unde au fost unşi aproape toţi domnii Moldovei, de la Despot vodă până la Alexandru Ioan Cuza,  Sf. Nicolae Domnesc servind drept catedrală mitropolitană până în sec al XVIII-lea.
Datorită vechimii sale a înfruntat o mulţime de incendii, cutremure şi vicisitudini care au adus-o într-o stare gravă de ruinare. Biserica rămâne descoperită şi ruinată   până la domnia lui Antonie Russet care în 1676 începea repararea ei.
Astfel s-a adăugat dinaintea bisericii clădite de Ştefan cel Mare o altă biserică, în care s-au înfiinţat încă două altare, la dreapta şi stânga vechiului monument pentru a-i da înfăţişare impunătoare, demnă de o catedrală mitropolitană . Altarul din dreapta fusese închinat Sfintei Muceniţe Varvara şi se slujea în limba greacă, în Nord era închinat Sfântului Arhidiacon Ştefan slujindu-se în limba slavonă şi rusă iar în cel din mijloc se slujea în romană. Datorită celor trei altare, biserica lui Ştefan cel Mare sărbătorea  cinci hramuri: Sfântul Niculae, Sfânta Varvara, Sfântul Ştefan, Mina şi Ecaterina.Tot în timpul lui Antonie Russet s-a construit zidul bisericii şi o cişmea pentru credincioşi precum la moscheile turcesti.

Restaurarea radicală o începe în 1884 arhitectul francez André Lecomte de Nouy, recomandat de celebrul arhitect Eugène Viollet-le-Duc, creatorul şcolii franceze „a unităţii de stil” restauratorul marilor monumente medievale ale Franţei. Arhitectului îi vor fi încredinţate şi alte mari proiecte de restaurare a unor monumente de prim rang ce au marcat arhitectura românească cum ar fi ansamblul vechii Mânăstiri „Sfintii Trei Ierarhi” , biserica Mănăstirii Argeşului  ş.a.  Rezidită cu cărămizi şi ocniţe, biserica Sf. Nicolae Domnesc a luat forma construcţiilor vechi moldoveneşti, iar tabloul familiei domnitorului Antonie Russet şi al familiei domnitorului Gh.  Duca se înlocuiau cu cele ale familiei regale.  Interiorul bisericii aparţine, în întregime, acestei ultime  restaurări pereţii şi bolţile fiind  acoperite de o frescă somptuoasă, pe fond albastru, realizată cu multă măiestrie de francezii Boris Bernard, Emilie Mempiot şi P. Mauretal.
În interior se remarcă o frescă ce o înfăţişează pe Ştefania din Kiev, soţia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tot aici, într-una dintre chilii a locuit mitropolitul Dosoftei şi a funcţionat o tipografie şi o şcoală, pentru educarea preoţilor.

Biserica, fiind cea mai însemnată din centrul oraşului , breasla făclierilor (producători de lumânări) avea sediul aici,  în coasta bisericii  instalându-se  o fabrică de lumânări. Sfântul Nicolae este patronul negustorilor.
Arhitectura exterioară conjugă în modul cel mai armonios piatra, cărămida aparentă şi teracota, dispusă în discuri smălţuite policrome. În firidele din registrul superior apar pictate în frescă un număr de 282 de chipuri. Biserica Sf Nicolae Domnesc rămâne în aceeaşi formă până în zilele noastre fiind unul dintre cele mai frumoase monumente din Iaşi .

 

 

de Teodor Stanciu Tiberiu

Michael Graves – Arhitectura Antichităţii vazută prin lentila curentelor moderniste

Michael Graves, unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai perioadei contemporane, unul dintre “New York Five” din 1970, se inspiră din Arhitectura Antichităţii în elaborarea proiectelor. Utilizând proporţiile specifice acestui stil arhitectural, el îi atribuie confortul, eficienţa, utilitarismul specifice perioadei contemporane.

După ce a primit licenţa în Arhitectură în 1958, Michael Graves a intrat la Universitatea Harvard unde şi-a efectuat Masterul în Arhitectură. După absolvire a fost angajat de arhitectul şi designerul George Nelson, fiindu-i încurajată înclinaţia către designul de mobilier. Cu toate acestea, perioada în care a lucrat în cadrul biroului lui George Nelson a fost scurtă, în 1960 fiind câştigătorul bursei ”Prix de Rome” acordată de frăţia Academiei Americane la Roma.
Datorită acordării acestei burse, Michael Graves a petrecut doi ani studiind pictura, desenând monumentele arhitecturale din Roma în cadrul lor natural, învăţând de asemenea despre teoreticienii, criticii clasici. Deoarece pe parcursul anilor de studiu care au precedat plecarea în Roma, Graves nu a mai avut ocazia de a citi astfel de documente, acestea i-au influientat foarte mult atât cariera arhitecturală cât cea academică impunându-i o serie de repere teoretice în elaborarea proiectelor.
În anul 1962, Michael Graves a acceptat un post de Profesor Universitar la Universitatea Princeton. Cursurile pe care le predă referitoare la teoria arhitecturii sau compoziţie abordează teme precum relaţia dintre clădire şi mediul natural, elementele tradiţionale în arhitectură, metafora în arhitectură, contrastul dintre spaţiile deschise şi crearea de încăperi, originile mobilierului. A predat în mai multe Universităţi din SUA ca invitat special, a jurizat o serie de concursuri, sau a ţinut prelegeri în întreaga lume.
Desenul joacă un rol semnificativ în abordarea unui subiect arhitectural în viziunea lui Michael Graves, atât pentru elaborarea unui proiect cât pentru cunoaşterea unei creaţii arhitecturale deja existente. Expoziţia sa de la Max Protetch Gallery în New York a ridicat interesul publicului larg faţă de desenul de arhitectură ca artă. După cum mărturiseşte însuşi Michael Graves, desenul a fost cel care l-a propulsat către o carieră în arhitectură. Din copilărie, îşi petrecea timpul liber desenând, iar mama sa, alarmată de faptul că ar putea alege o carieră de pictor, l-a îndrumat către arhitectură sau către ingi-nerie. Aflând ce presupune meseria de inginer, Michael Graves a hotărât să devină arhitect fără să mai aştepte explicaţiile mamei sale referitoare la această meserie. A urmat cursurile unor şcoli de specialitate care au încurajat talentul tânărului la desen, oferindu-i teme de lucru incitante, care să îi provoace imaginaţia şi îndemânarea în vederea realizării unor lucrări spectaculoase.
În anul 1970 Michael Graves a devenit unul dintre “Cei Cinci ai New Yorkului”, alături de arhitecţii Peter Eisenman, Charles Gwathmey, John Hejduk, Richard Meier, conform publicaţiei “Five Architects”, rezultat al întrunirii CASE ( Conferinţa Arhitecţilor pentru Studiul Mediului ) din 1969.

De atunci stilul arhitectural al lui Michael Graves a evoluat el însuşi dramatic, atât în ceea ce priveşte utilizarea cromaticii, cât a elementelor tradiţionale incorporate în clădirile moderniste proiectate de el. Cu vizibile înclinaţii simboliste în procesul de înfrumuseţare prin culoare a clădirilor sale, Michael Graves utilizează culori reprezentative; astfel, nuanţa apropiată de cea a pământului specifică terracotei se găseşte către baza clădirilor, în timp ce albastrul, o metaforă pentru cer, este utilizat uneori pentru colorarea tavanului. Pentru Michael Graves, un perete realizat integral din sticlă în faţadă clădirii reprezintă un element vulgar; el consideră fereastra ca fiind un element distinct pe perete, care să încadreze imaginea pe care o poate vedea un individ privind către exteriorul clădirii. Vorbind de construcţia sa din Louisville, Graves propovăduieşte trei tipuri de referinţe figurative. Mai întâi, “o clădire poate avea o bază ce o leagă de Pământ şi îi dă o anumită stabilitate. Are apoi un corp ca şi noi, un centru, şi în general un acoperiş sau cap. Atribuirea de astfel de funcţiuni compoziţiei unei clădiri poate sugera o copiere a propriei noastre condiţii corporale.”. Suma ideilor care altcătuiesc filosofia constructivă a arhitectului Michael Graves se regăseşte într-o serie de publicaţii având un caracter monografic, cum ar fi “Michael Graves, Clădiri şi Proiecte, 1966  1981”, semnate de arhitect.

Pentru lucrările sale, Michael Graves şi asociaţii săi au primit numeroase premii menite să ateste anvergura, frumuseţea, influenţa acestora în arhitectura modernă.

Locuinta individuala – Clos Pegase
Locaţie : Calistoga, Napa Valley, California
Arhitect asociat : Hildegard Richardson

Proiect câştigat în 1984 în urma unui concurs sponsorizat de Muzeul de Artă Modernă din San Francisco, Clos Pegase cuprinde o vinotecă, un spaţiu de locuit, un spaţiu de expoziţie pentru colecţia de obiecte de artă a proprietarului.

Biblioteca San Juan Capistrano
Locaţie : San Juan Capistrano, California
Şef Studio : James Pricco

Proiect câştigat la un concurs de design în 1980-81, Biblioteca respectă cerinţele impuse de termenii concursului, anume de a urmări linia spaniolă a stilului oraşului; astfel, clădirea este organizată în jurul unei grădini centrale având trei aripi dintre care două dedicate copiilor, adulţilor, iar una dedicată auditoriumului.

de Bulău Laura – Teodora

Art Nouveau – un stil de tranziţie

“Fie că e vorba de creaţiile artiştilor germani , austrieci sau olandezi , noi eram cu toţii mult mai legaţi decât bănuiam de un fel de romantism care nu ne permitea încă să considerăm forma ca ornament.”
Henri van de Velde

Art Nouveau este o mişcare artistică de tranziţie către ceea ce urma să devină modernismul secolului al XX – lea. Atât artiştii germani şi olandezi, cât şi cei vienezi luptau împotriva conventionalismului de la sfârşitul secolului al XIX – lea prin găsirea de noi formule artistice viabile, părăsirea drumului neted al sălilor de expoziţie consacrate, găsirea de noi spaţii ambientale, expunerea lucrărilor pe cont propriu.
Numele de “Art Nouveau” provine de la numele unui magazin din Parisul anilor respectivi, Maison de l’Art Nouveau, care expunea şi vindea obiecte de artă specifice acestui stil.
În Italia, termenul folosit pentru această mişcare era “Stile Liberty”, fiind denumită după un magazin londonez, Liberty & Co, cunoscut în epocă pentru distribuirea de artefacte.
Art nouveau a avut un maxim de afirmare pentru circa un deceniu, între 1892 şi 1902, atingând apogeul odată cu Expoziţia Universală din anul 1900 de la Paris.
Deşi Art Nouveau a făcut uz de unele dintre inovaţiile tehnologice ale sfârşitului secolului al XIX-lea, folosind frecvent fier atât în structura de susţinere a clădirii, cât în realizarea unor vitralii sau decoraţiuni reprezentând elemente naturale, stilul este abandonat treptat pentru a face loc mult mai geometricului Modernism.

Trăsături definitorii stilului Art Nouveau

• Linii curbe ample care curg firesc redând elemente naturale, animale marine, insecte, mamifere mici, forme vegetale
• Utilizarea parabolelor sau hiperbolelor din fier forjat în realizarea decoraţiunilor
• Utilizarea vitraliilor, a elementelor din sticlă atât pentru iluminare cât pentru sistemele de acoperire
• Realizarea unor construcţii zvelte având structura de rezistenţă vizibilă în volumetrie
• Evitarea decorării excesive
• Stilizarea elementelor decorative specific perioadei baroce, precum forma de flacără sau de scoică
• Îmbinarea formelor geometrice cu formele organice

Principii

Esenţa Art Nouveau este o linie, o curbă întinsă, şerpuitoare, perceptibilă în orice model al acestui stil. Art Nouveau respinge ordinea impusă de linia dreaptă şi de unghiul drept, în favoarea unei mişcări mai naturale. Fie că sunt utilizate în descrierea unor forme naturale sau ca forme abstracte care evocă vitalitatea organică, aceste linii şerpuitoare pun accentul pe elementul decorativ.
Soliditatea, permanenţa, imobilitatea se află în opoziţie cu stilul Art Nouveau. Lipsa de substanţă a liniei a fost cel mai bine exploatată pe materiale uşor maleabile sau pe cele ce pot fi modelate să pară astfel. A fost, în esenţă, un stil grafic al decoraţiei, care s-a transferat la o serie variată de obiecte solide (arhitectură, mobilier, obiecte din metal, bijuterii, sticlărie, ceramică). Această linie ondulată, fluidă, creează o senzaţie de imponderabilitate, graţie şi libertate.
Secolul al XIX-lea a adus cu sine schimbări majore în societatea europeană, precum şi în cea americană, odată cu răspăndirea industrializării. Metodele de producţie în masă din fabrici au dus la apariţia unei noi clase sociale – cea muncitorească – şi a făcut posibilă răspăndirea pe scară largă, fără precedent, a produselor. Dezvoltarea tehnologiei – trenurile, navele cu abur, telegraful – uşurau problemele de comunicaţie. Lumea se schimbase, dar nu exista o schimbare corespondentă în stilurile utilizate. În designul obiectelor obişnuite, dar şi în designul clădirilor, noile vremuri erau exprimate prin continue revitalizari ale stilurilor vechi: Clasic, Gotic, Renascentist, Baroc sau stilul Ludovic al XV-lea.
Art Nouveau este primul stil care părea să nu-şi găsească rădăcinile în istoria europeană. A reprezentat primul stil cu adevărat nou al secolului, în ciuda faptului că nu s-a manifestat decât spre sfârşitul acestuia. Aşa se explică fervoarea cu care a fost îmbrăţişat şi rapiditatea cu care s-a răspândit.

Nume ale stilului Art Nouveau în diferite ţări

• Franţa – Art Nouveau
• Germania – Jugendstil
• Austria -  Sezession
• Italia – Liberty
• Spania – Modernismo
• Olanda – Nieuwe Kunst
• Polonia – Secesionism

Curentul Art Nouveau în Arhitectură

Una din calităţile predominante ale arhitecturii Art Noveau este posibilitatea expunerii structurii unei clădiri, în special elementele din fier, în aşa fel încât să câştige funcţie decorativă. Sticla este folosită în combinaţie cu fierul iar peretele de sticlă s-a bucurat în perioada art nouveau de o dezvoltare independentă şi amplă. Se folosesc scările din sticlă şi fier. O altă trăsătură esenţială o reprezintă predilecţia stilului Art Nouveau pentru asimetrie, fie în distribuţia maselor de construcţie, fie în detalii mai puţin importante, cum ar fi amplasarea ferestrelor şi uşilor.

Tendinţa Art Nouveau în pictură

Într-o încercare de a analiza rolul jucat de Art Nouveau în evoluţia picturii trebuie spus că acesta reprezintă o reacţie împotriva impresionismului. Aceste imagini pot să aibă importanţă pentru conţinut prin modul în care linia stăpâneşte atmosfera tabloului prin intermediului efectului său sugestiv.
Deşi curentul Art Nouveau a avut un declin rapid, importanţa sa în artele aplicate şi arhitectură este coversitoare. Acest curent nu aparţine nici secolului al XIX – lea, nici secolului al XX – lea, ci este un fenomen independent, de tranzit, un stil diferit al cărui scop deplin era să se debaraseze de moştenirea stilistică şi să creeze ceva cu totul nou. Astfel putem spune că stilul Art Nouveau are toate drepturile la un loc aparte în istoria artei.

de Onofrei Andra – Mihaela, Bulău Laura – Teodora

Charles Rennie Macintosh

Charles Rennie Macintosh  a trăit majoritatea vieţii sale în oraşul prosper Glasgow, care in timpul revoluţiei industriale a avut unul dintre cele mai mari centre de producţie de masini grele şi de construcţii navale din lume. Pe măsură ce oraşul a crescut şi a prosperat, un răspuns mai rapid la cererea mare de bunuri de consum şi arte a fost necesar. Produsele fabricate industrial in masa au început să câştige popularitate. Odata cu revoluţia industrială, stilul asiatic şi noile idei moderniste, au influentat, de asemenea, schitele lui Macintosh.
Acest stil a fost admirat de Macintosh din cauza economiei de mijloace, formelor simple şi materialelor naturale, utilizarii texturii, luminii sau umbrei. În vechiul stil vestic, o piesa de mobilier era văzută ca ornament, afişand bogăţia proprietarului sau, iar valoarea piesei era stabilita în funcţie de durata prelucrarii ei. În arta japoneza, mobilierul este conceput pentru a reda calitatea spaţiului, evocand o stare de relaxare in interiorul organic.
În acelaşi timp, o filosofie noua, preocupata de crearea unui design funcţional şi practic era în curs de dezvoltare din toată Europa: aşa-numitele “idei moderniste”. Conceptul fundamental al mişcării moderniste a fost dezvoltarea unor idei inovatoare şi a noilor tehnologii: proiectarea era orientata catre prezent şi viitor, mai degrabă decât catre istorie şi tradiţie. Ornamentaţia greoaie şi stilul traditional au fost lasate deoparte. Chiar dacă Macintosh a devenit cunoscut ca de pionier al mişcării Moderniste, desenele sale au fost departe de utilitarismul sec al acesteia. Preocuparea sa a fost construirea în jurul nevoilor oamenilor, văzuti ca indivizi care nu aveau nevoie de o “maşină pentru locuit”, ci de o operă de artă. Macintosh s-a inspirat din stilurile arhitecturale din Scoţia, din stilul Art Nouveau, alaturi de simplitatea formelor japoneze.
În timp ce lucra în domeniul arhitecturii, Charles Rennie Macintosh a dezvoltat propriul stil: un contrast puternic între unghiuri drepte si motive florale. Proiectul care a contribuit la realizarea reputaţiei sale internaţionale a fost Scoala de Arta din Glasgow. Asemenea contemporanului său Frank Lloyd Wright, Macintosh includea adesea in desenele sale arhitecturale specificaţii ample pentru decorarea, detalierea, mobilarea clădirilor sale.

Queen’s Cross Church, Glasgow

Queen’s Cross Church este o biserica parohială din Glasgow, Scoţia. Este singura biserica proiectata de Charles Rennie Mackintosh care a fost construita; prin urmare, este de asemenea cunoscuta sub numele de Biserica Mackintosh.
În 1896, Queen’s Cross Church a comandat o noua biserica biroului arhitectural Honeyman & Keppie, urmand să fie localizata în zona de dezvoltare Springbank, lângă Maryhill. Joan Honeyman a dat proiectul tinarului sau angajat, arhitectul stagiar Charles Rennie Mackintosh. În conformitate cu convingerile lor,contractorii doreau simplitate in design. Influentele gotice, cu arcade cu nervuri decorative, vitralii uriase cu modele create de Macintosh, spatiu amplu pe axa verticala, definesc aceasta catedrala conferindu-i un aspect unic.
Cu toate că a proiectat o Catedrala Anglicana pentru Liverpool, ca parte a unui concurs, aceasta nu a fost niciodată construita, astfel incat Queen’s Cross Church a fost singura biserica  a lui Mackintosh ridicata vreodata. Constructia  a inceput la scurt timp după ce Mackintosh a terminat proiectul pentru Scoala de Arta din Glasgow.

Glasgow School of Art

Charles Rennie Mackintosh a câştigat un concurs de design pentru Scoala de Arta din Glasgow, acest proiect reprezentand primul său comision, fiind de asemenea constructia sa celamai importanta. Amplasata la marginea unei foarte abrupte pante inclinate catre sud, clădirea se întinde de-a lungul unei strazi întregi, pana la intersectia acesteia cu o strada principala.
Cladirea pastreaza un aspect eclectic cu influente din arhitectura scotiana (mase volumetrice din zidarie grea), motive Art Nouveau (motive florale si geometrice de fier, gresie, detalii), alaturi de materiale, tehnici moderne utilizate in constructie.
Planul cladirii este un lung “E” cu coridoare de-a lungul coloanei vertebrale, care leaga studiourile de arta situate in mare parte de-a lungul străzii de camerele mici auxiliare, sau de birourile de pe partea din spate. Intrarea este situata dincolo de axul central, conducand la un muzeu luminat de sus, situat în spatele Scolii de Arte din Glasgow.
Partea de nord, cu care este orientata catre strada mare, este alcatuita dintr-o fatada dreptunghiulara simpla, cu ferestre industriale ample care lumineaza studiourile, alternand cu decoratiuni realizate din zidarie. In contrast the east and west facades are narrow, towerlike masonry walls above the steeply sloping streets, into which small paned metal windows recall Scottish baronial architecture. În contrast cu fatada principala, celelalte doua fatade sunt înguste, pereţii de zidărie inaltandu-se asemenea unor turnuri, amintind de arhitectura scotiana. De la sud, pe partea din spate, cele trei componente perpendiculare ale planului in “E” sunt în mod clar evidenţiate. Interioarele au fost proiectate in stilul Art nouveau cu motive florale si geometrice in lungul scarii, corpuri de iluminat, covoare, mobilă, şi faianţă.

Hill House, Scoţia

Hill House în Helensburgh, Scoţia este una din lucrările cele mai cunoscute ale lui Charles Rennie Macintosh, probabil, după  Scoala de Arta din Glasgow. A fost conceputa şi construita pentru editorul Walter Blackie, în 1902 – 1904.
Pe langa casa în sine, Macintosh a conceput ,de asemenea, cele mai multe interioare, mobilierul, elementele decorative. Macintosh a dus atenţia sa pentru detalii pana la a prescrie culoarea florilor pe care familia Blackies le poate aranja pe masa în camera de zi, astfel încât să nu intre în conflict cu restul decorului.
Înainte de a începe crearea unui desen de elevatie sau chiar a unui plan de etaj, Macintosh a petrecut câteva zile în fosta casa a familiei Blackies pentru a observa viaţa lor de zi cu zi, “construind din interior spre exterior”. Prin analiza obiceiurilor familiei, Macintosh era în măsură să proiecteze fiecare aspect al casei în funcţie de nevoile fiecărui utilizator. El credea ca aspectele funcţionale ar trebui să fie rezolvate în primul rând, pentru a permite aspectului estetic sa evolueze din soluţie. Rezultatul ar putea fi doar un client extrem de mulţumit. Fiecare detaliu, fie el inauntru sau afara, a primit atentia arhitectului, Macintosh, care credea ca acesta era singurul mod cinstit de a proiecta.
Tratarea uniforma cu nuante de gri a exteriorului cladirii o face sa se integreze peisajului innorat al Scotiei. Volumul cladirii rezulta din planificarea interiorului acestuia, forma fiind la exterior asimetrica. Decoratiile minimaliste, zidurile grele, ferestrele rectangulare, genereaza un stil constructiv puternic, distins, sobru. Exteriorul cladirii este aproape opus interiorului cald, exotic, decorat cu atenţie. Macintosh preia astfel ideea lui Pugin privind minimizarea decoraţiilor exterioare pentru a sublinia designul din interior.

de Bulău Laura – Teodora

Acoperişul Verde

Un “acoperiş verde” este un acoperiş parţial sau complet acoperit cu vegetaţie, sol, sau un mediu de creştere, aşternute deasupra unei membrane impermeabile, a unei posibile membrane care să reprezinte o barieră pentru rădăcini, a unui sistem de irigare. “Lacurile” de pe acoperişurile caselor sunt o altă variantă a “acoperisurilor verzi”, utilizate pentru tratarea apelor menajere.
Cunoscute sub numele de “acoperisuri vii”, acestea pot servi nenumărate scopuri pentru o clădire, cum ar fi absorbţia apei de ploaie, izolarea termică, generarea unui habitat pentru animalele sălbatice, scăzând temperatura în mediul urban în perioada anotimpurilor calde.
“Acoperişurile verzi” pot fi de două feluri : intensive – care pot susţine o serie de plante mari, fiind mai grele, necesitând mai multă întreţinere – extensive – care sunt acoperite de un strat subţire de vegetaţie, fiind mai uşoare.
Aceste tipuri de acoperiş permit creşterea unor plante utile omului, măresc durata de viaţă a unui acoperiş obişnuit, filtrează apa, aerul.
“Acoperişurile verzi” moderne, realizate din pături de plante pregătite special pentru realizarea unor grădini reprezintă o noutate, însă “acoperisurile verzi” au apărut pentru prima data în Nordul Scandinaviei cu secole în urmă datorită creşterii accidentale a plantelor pe sistemele de acoperire în pantă pe care le foloseau aceştia în mediul rural. Noutatea acestui sistem ecologic de acoperire pentru alte zone geografice l-a lansat în poziţia de “moda” în ani 1960, când a fost utilizat în Germania. Un procentaj de aproximativ 10% dintre clădirile din această ţară sunt acoperite cu grădini. În Statele Unite ale Americii această mişcare ecologică este mai puţin cunoscută decât în ţările din Europa.

Înclinaţie
“Acoperişurile verzi” sunt instalate pe acoperişuri cu o înclinaţie de până în 30 grade. Pentru a depăşi această înclinaţie, trebuie efectuate o serie de lucrări speciale, fiind mai dificil de obţinut o acoperire etanşă, deoarece pământul poate aluneca, iar eroziunea devine vizibilă. Pentru a preveni aceste alunecări, sunt utilizate plase de stabilizare a solului. Pentru o pantă mai înclinată este necesar un sistem de irigare care să asigure umiditatea solului, deoarece apa tinde să se scurgă înspre zona mai joasă, iar acoperişul primeşte mai puţină apă pe metru pătrat din precipitaţii decât în cazul unui acoperiş plat. Un acoperiş plat riscă să fie inundat deoarece scurgerea apei este mai lentă.

Direcţie
Condiţiile de temperatură diferă în funcţie de orientarea faţă de punctele cardinale ale acoperişului. Dacă o clădire este umbrită de alte clădiri sau de copaci, vegetaţia se va dezvolta diferit în acele zone. Aceste detalii trebuie discutate cu specialişti peisageri sau horticultori care să ofere soluţiile pentru întreţinerea vegetaţiei.

Vânt
Deşi pare puţin probabil, “acoperişul verde” este unul dintre cele mai puţin sensibile sisteme de acoperire când este vorba de furtuni sau vântoase. În zonele foarte expuse unor astfel de condiţii meteorologice este recomandat a se utiliza o plasă de protecţie care să susţină solul împotrivă eroziunii.

Greutate
Înainte de a folosi un sisten de “acoperiş verde” pe o clădire, structura de rezistenţă a acesteia trebuie să fie capabilă să susţină o greutate de acest fel. Pentru un “acoperis verde” extensiv, greutatea medie pe metru pătrat poate fi de 50 de Kg când solul este saturat cu apă. Într-o zonă în care zăpada poate aduce un supliment de solicitare, aceste măsuri de rezistenţă trebuie recalculate.

Hidroizolaţia
Elementele care distrug o termoizolaţie din carton bituminat sunt radiaţiile solare UV, temperaturile extreme. Dacă stratul izolator nu este distrus în timpul instalării sale sau a grădinii de deasupra, solul îl va apăra de aceste elemente care îl pot distruge. Dacă hidroizolaţia este nouă, sistemul de “acoperis verde” va avea aceeaşi durabilitate ca un acoperiş terasă.

Direcţie
Condiţiile de temperatură diferă în funcţie de orientarea faţă de punctele cardinale ale acoperişului. Dacă o clădire este umbrită de alte clădiri sau de copaci, vegetaţia se va dezvolta diferit în acele zone. Aceste detalii trebuie discutate cu specialişti peisageri sau horticultori care să ofere soluţiile pentru întreţinerea vegetaţiei.

Vânt
Deşi pare puţin probabil, “acoperişul verde” este unul dintre cele mai puţin sensibile sisteme de acoperire când este vorba de furtuni sau vântoase. În zonele foarte expuse unor astfel de condiţii meteorologice este recomandat a se utiliza o plasă de protecţie care să susţină solul împotrivă eroziunii.

Greutate
Înainte de a folosi un sisten de “acoperiş verde” pe o clădire, structura de rezistenţă a acesteia trebuie să fie capabilă să susţină o greutate de acest fel. Pentru un “acoperis verde” extensiv, greutatea medie pe metru pătrat poate fi de 50 de Kg când solul este saturat cu apă. Într-o zonă în care zăpada poate aduce un supliment de solicitare, aceste măsuri de rezistenţă trebuie recalculate.

Hidroizolaţia
Elementele care distrug o termoizolaţie din carton bituminat sunt radiaţiile solare UV, temperaturile extreme. Dacă stratul izolator nu este distrus în timpul instalării sale sau a grădinii de deasupra, solul îl va apăra de aceste elemente care îl pot distruge. Dacă hidroizolaţia este nouă, sistemul de “acoperis verde” va avea aceeaşi durabilitate ca un acoperiş terasă.

de Bulău Laura – Teodora

Arcologia – Oraşele Viitorului

Arcologia este o îmbinare a cuvintelor “arhitectura”, “ecologie”, reprezentând o serie de principii arhitecturale care susţin realizarea unor hiperstructuri pentru zonele cu populaţie umană foarte densă. Aceste structuri ipotetice conţin o varietate de construcţii rezidenţiale, comerciale, având rolul de a minimiza impactul uman asupra mediului. Adesea sunt structuri menite să se întreţină singure.
Conceptul a fost pentru prima dată promovat de Paolo Soleri, apărând în numeroase creaţii ştiinţifico – fantastice din literatura contemporană.
O caracteristică a oraşelor care se pliază principiilor arcologiei este tridimensionalizarea structurii urbane plate. În acest fel, căile de acces către funcţiunile urbane se pot găsi la mai multe nivele decât cel al solului, economisind timp, resurse, teren. Un astfel de oraş ar ocupa, pentru acelaşi număr al populaţiei, doar 2% din suprafaţa unui oraş obişnuit. Un oraş contemporan foloseşte mai mult de 60% din spaţiul construit pentru căi de acces pentru maşini, principiile arcologiei eliminându-le pe acestea din cadrul oraşului, propunând ca principală modalitate de deplasare mersul pe jos.
Sursele de energie alternative alimentează această structură cu energia pe care o consumă locuitorii săi cu iluminarea, activităţile zilnice, încălzirea.

Arcosanti
Arcosanti este un oraş experimental aflat în construcţie în zona centrală a statului Arizona. Conceput de Paolo Soleri acesta are ca scop demonstrarea funcţionalităţii principiilor arcologiei.
Sisteme de conectare între clădiri, formate din reţele pentru pietoni, reţele subterane care să ofere pe traseul lor centre de interes comercial sunt deja construite în mai multe zone urbane aglomerate de pe Pământ.
Prin capacitatea acestor aglomerări urbane de a se susţine singure economic, energetic, sunt economisite cantităţi uriaşe de carburant utilizat pentru aprovizionarea acestora cu elementele necesare unui nivel de confort optim al locuitorilor.
Construcţia oraşului experimental Arcosanti a început în anul 1970, iar scopul arhitectului Paolo Soleri a fost de a demonstra cum zonele urbane pot fi îmbunătăţite, minimizând impactul asupra mediului natural. Oraşul este încă în construcţie, populaţia sa variind între 50 – 150 de locuitori, însă îşi propune susţinerea a peste 5000 de locuitori.
Utilizarea unor materiale care provin din mediul natural, participând la integrarea clădirilor în peisaj reduce aspectul artificial al acestora. Majoritatea clădirilor sunt orientate către Sud pentru a preveni pierderea inutilă a căldurii, beneficiind de lumină pe parcursul întregii zile. Sistemele de acoperire sunt parte a sistemului de termoizolaţie. Interiorul clădirilor este complicat, având forme organice, propunând accesibilitatea tuturor funcţiunilor specifice urbane.

de Bulău Laura – Teodora

A.S.A.I.

 

Arhitecţi Români – Horia Creangă

Am incercat sa ma gandesc la un paragraf introductiv pentru articolul despre Horia Creangă. Nimic din ceea ce am sperat nu se întrevedea. Nici un cuvânt pompos  sau ovaţional nu îmi trecea prin minte. Începusem sa cred că este un blocaj, dar de fapt era o abordare total greşită a unui om a cărui viaţă şi operă au fost caracterizate de simplitate, puritate a expresiei, sinceritate faţă de lucrurile din jurul său, faţă de spiritul românesc, de curentul modernist, faţă de opera sa, faţă de sine ca parte integrantă a lumii ce îl reprezintă.
Se naşte în 1892, la Bucureşti, fiul lui C. I. Creangă şi al Olgăi Creangă. În 1906 prinţii săi se despart; mama se mută împreună cu cei 4 copii (Horia, Ionel, Letitia, Silvia) într-o casă modestă pe Strada General Lahovary 23, din cauza împutinării averii. De mic este obişnuit cu gustul amar al sărăciei, aspect contrastant cu al său caracter boem pe care avea sa şi-l dezvolte.
Studiile liceale şi le începe la Liceul „Matei Basarab”, anii terminali făcându-i la Liceul „Mihai Viteazul”. Este remarcat de către profesori ca fiind un elev de excepţie prin firea sa cel puţin excentrică şi prin talentul său de excelent desenator. În această privinţă, este sfătuit de profesorul său protector, Enache Ionescu, să urmeze calea desenului.
Intră după bacalaureat, în 1913 la Şcoala Superioară de Arhitectură, condusă de profesorul inginer Emil Pangrati. În cadrul facultăţii îi este apreciat caracterul. Surprins mereu cu buzunarele îndesate cu creioane, notiţe pe formate inimaginabile şi încercări proprii. Nimeni nu era iertat de tachinările sale voioase, dar deseori maliţioase. În urma discuţiei cu Statie Ciortan se hotărăşte, împreună cu Lucia Dumbrăveanu şi alţi colegi să asalteze reduta Beaux Art-ului din Paris. În urma unei expoziţii de lucrări proprii din anul 1919 reuşesc să strângă bani pentru drum. Reuşeşte să intre din a treia încercare. În orientări occidentale pendula între geometria masivă, dar dinamică a lui Eric Mendelsohn şi elegantul turn vitrat de 30 de etaje al lui Mies van der Rohe, neconvins de purismul ortogonal. Era influenţat de arhitecţii francezi care promovau construcţii moderne din care selecta numai pe cele considerate interesante. Aceste aspecte sunt trăsături ale firii sale deliberate, dublată de siguranţa gustului. Nu avea imbold spre livresc. Nu epuizase valenţele extravaganţelor tinereşti.
În cadrul bibliotecii arhitecţilor, librăria în care se găseau toate cărţile şi proiectele reuşite de la Beaux Arts, tinerii studenţi răsfoiau aceste veritabile cataloage de proiecte remarcând diferitele rezolvări. Tot aici au aflat foarte multe despre Le Corbusier. Creangă, deşi conturat  mai târziu ca un Le Corbusier al nostru, nu l-a cunoscut personal, dar l-a citit din scoarţă-n scoarţă şi chiar la timpul când ideile corbusiene erau în premieră mondială.
Horia Creangă aprecia simplitatea formelor cubice, jocul perpendicularelor şi al orizontalelor, sculptura bazată pe ansambluri de cuburi şi prisme. În opera sa a optat pentru o poziţie clasica, un echilibru între simţire şi raţiune, limbajul formelor cumpănite care se opun modelelor agitate, opţiunea pentru funcţionalismul purist opus celui expresionist.
A absolvit cursurile Beaux Art-ului la 12 noiembrie 1924, obţinând diploma de arhitect     d. p. l. g.( diplomé par le gouvernement).În 1927 revine în ţară. Soţia sa, Lucia Dumbrăveanu ocupându-se cu crearea de noi relaţii pe baza cărora noua echipă Creangă să poată lucra. Se vor face remarcaţi pentru prima dată prin reşedinţa Dr. Petru Groza din  Deva.
Ca orice mişcare artistică, curentul modernist din arhitectură se va face simţit cu adevărat numai prin gesturile mari. Într-adevar, primele forme de manifestare ale acestuia vor fi locuinţele individuale, însă ele sunt simple instrumente de verificare a elementelor ce sunt aduse în discuţie, a conceptelor ce vor fi îmbrăţişate sau respinse deopotrivă. Prima construcţie ce va mişca spiritele în lumea românească va fi clădirea ARO realizată de Horia Creangă, emblematică pentru arhitectura modernă, tributară la rândul său stilului internaţional. Printre principiile estetice si constructive se numără simplificarea geometriei volumetrice de la un simplu paralelipiped la juxtapuneri sau articulaţii de prisme, cuburi, abandonarea simetriei axiale (fără a se axa pe o disimetrie) în vederea marcării elementelor funcţionale şi volumele simple, eliberate de decoraţiile inutile.
Clădirea ARO  era un complex polivalent compus din două volume principale, unul spre bulevard pe regimul P +7 şi un al doilea P +4 spre stradă. Volumele orizontale se opresc într-un turn masiv de colţ cu 10 etaje. Imobilul a stârnit reacţii atât din partea opiniei publice cât şi din partea oficialităţilor, figurând în ghidul Bucureştilor acelor vremuri. Viziunea clădirii este cel mai bine exprimată de către autorul însuşi „Totul se înscrie într-o linie mare continuă, orizontală, în care se încadrează circulaţia vehiculelor. Numai intersecţiile de străzi sunt acuzate prin motive de oprire verticală şi acelea retrase din primul plan, pentru a se face mai puţin simţită această rupere de continuitate.”
După casa Dr. Petru Groza la Deva, Creangă a realizat o serie de vile, tributare aceloraşi principii estetice după care arhitectul s-a ghidat. El susţinea că „arhitectura noastră modernă izvorăşte din nevoile generale ale timpului şi nu din plăcerea de a imita.” Casele sale urmăresc o geometrie simplă dar nu neapărat un cub, fiind de amintit că era un mare admirator al lui Frank Lloyd Wright. Creangă medita profund asupra acestor case chiar dacă rezultatul gândirii părea că se aşterne febril pe un şerveţel la cafeneaua Corso . Creangă nu renega importanţa unei arhitecturi naţionale „ să ne întoarcem la ce avem noi specific în ţară şi să creăm pe baze autohtone o cultură şi o artă care să se poată numi a noastră şi numai a noastră”. Însă din punctul său de vedere acest specific nu se găsea în dantelăriile de la Horez, în turnurile răsucite de la Argeş şi în aurăriile de la Trei ierarhi ci în modestele cule româneşti, înalte şi drepte „Arhitectura acestor cule este simplă şi nu se  îndepărtează de la principiile adoptate de mine. Ea ar fi dimpotrivă, o continuitate şi nu o rupere cu trecutul”.
Pe drumul promovării noului, Creanga nu se va dezice vreodată. El rămâne cu precădere arhitect planşetar, fără sa fie totodată trubadurul înfăptuirilor sale. Pragmatismul sau îl împiedica sa aiba inclinatii catre oratorie sau scrieri, desi după cum vom vedea era  înzestrat si pentru aceste manifestări. Nu agrea de fel savantlâcurile criticii de arhitectura. Nefiind absolutist, era totusi construit astfel : nu agrea dialoguri cu cei care simteau diferit arta si meseria.
Creangă rămâne pentru noi unul dintre reperele arhitecturii româneşti moderne., conducând-o mai aproape de unele valori recunoscute pe plan mondial. Lucrările lui Creangă aduc dovada că sensibilitatea şi logica gândului creator românesc a găsit forme noi, respingând ideile paseiste si folcloriste.

de Stanciu Răzvan